Vulpea şi Iepurilă

Era o zi frumoasă şi însorită. Cumătra Vulpe se plimba prin pădure cu coada pe spinare, că doar, doar se va mai întâlni cu cineva pe care să-l păcălească. Constatase că în ultima vreme mai toţi se fereau din calea ei, fiindcă îi ştiau meteahna. Când se gândea că singurul care îi scăpase până acum era Iepurilă, tocmai îl vede la capătul cărării.
- Ei, Iepurilă, unde te grăbeşti aşa tare?
- Am început să-mi fac o căsuţă la marginea pădurii şi am multă treabă.
- Minunat! Am putea lucra amândoi şi să locuim apoi împreună. N-ai nevoie de ajutor? întrebă Vulpea.
- Ar fi grozav, zise Iepurilă.
- Atunci, hai la lucru! zise Vulpea.
Iepurilă munci pe brânci la ridicarea căsuţei, în timp ce cumătra Vulpe stătea pe-o buturugă mare şi comanda. El respecta sfaturile şi dorinţele cumetrei. Spre seară, căsuţa era gata. Bucuria lui Iepurilă nu mai avea margini. Dar şi cumătra se bucura în sinea ei. S-au veselit cât s-au veselit şi, într-un târziu, Iepurilă zise:
- Hai, cumătră, să intrăm în căsuţa noastră să ne odihnim, că merităm după atâta muncă!
- Casa noastră? Măi Iepurilă, tu glumeşti! Casa este a mea, întrucât fără mine n-ai fi fost în stare s-o ridici. Aşa că fugi de-aici, fiindcă vreau să mă culc, nu vezi ce obosită sunt?
- Şi Vulpea a intrat în căsuţă, iar Iepurilă a plecat, blestemând ceasul când a crezut-o pe cumătră pe cuvânt.

Ioana URSACHE
clasa a V-a B